“Istoria Ascunsă”: Ion Moraru – “Niciodată nu am crezut că e aşa de dureros să-ţi aminteşti trecutul…”

22550998_1422589864503962_599308491_o-871x540-871x540.jpg

Foametea organizata de ocupantul sovietic si modalitatea de supravieţuire a locuitorilor din RSSM relatată de Ion Moraru, locuitor al satului Drăsliceni, raionul Criuleni a constituit subiectul emisiunii “Recurs la Istorie” de la postul de radio “Vocea Basarabie”.

Când aveam vreo şase luni am rămas orfan de tată

Mama Feodora născută Pascal, tata Simion, originar din Vadul lui Vodă, lucrător poştal. În 1946 părinţii au plecat în Ucraina în regiunea Stanislav, oraşul Ivano Frankovsk, în căutarea unei bucăţi de pâine. Acolo eu m-am născut. Când aveam vreo şase luni, într-o seară, tata se întorcea acasă cu o sumă de bani, a fost aruncat din tren şi banii i-au fost luaţi. În 1948 mama s-a întors în Drăslineni, unde am crescut şi mi-am petrecut copilăria.

La cariera de piatră de la Cricova tainul alimentar era mai mare

În marie 1953 când a murit Stalin  bunelul s-a întors acasă şi vorbeau în şoaptă că în ţară e doliu, uite de aici îmi amintesc mai multe lucruri.

Mama a lucrat la cariera de piatră de la Cricova, acolo erau maşini de tăiat piatră şi ea încărca pietrele din maşină. Ea a lucrat acolo pentru că acolo tainul alimentar era mai mare. Treptat s-a înscris în colhozul din Drăsliceni, aceasta a fost prin anii 1955-1956.  Bunelul s-a înscris în colhoz în anul 1960.

Începând cu anul 1958 au dat pâine la trudozi. În toamna anului 1958 prima dată după foame podurile oamenilor erau pline cu pâine. Prin anul 1957 în Drăsliceni a apărut curentul electric.

În localitatea vecină Ratuş s-au înregistrat cazuri de canibalism

Oamenii mâncau nalbă, lăstarii de pe copaci. În localitatea vecină Ratuş s-au înregistrat cazuri de canibalism. Cei morţi erau puşi într-o trăsură şi duşi la cimitir şi puşi într-o groapă. Acolo erau înmormântaţi ca animalele.

Responsabil de colectarea impozitelor pe sat a fost numit un rus Radaev care impunea oamenii să dea postavka. El se comporta brutal cu sătenii.

Deşi în 1948 anul a fost roditor, lucrurile nu prea s-au schimbat, oamenii trebuiau să dea postavka la stat.

În 1958 eu am mâncat pâine albă – semn că s-au schimbat timpurile. Aveam 8-10 ani. Mâncam mămăligă, borş cu păsat. O dată am mâncat grăunţe fierte şi m-am umflat. La noi a venit bunelul şi un vecin şi m-au salvat.

Despre foame se vorbeşte prea puţin pentru că mulţi nici nu ştiu cine este vinovat de declanşarea ei

În timp, când se făcea risipă în mâncare sau cădea jos vreo bucată de pâine permenent mama ne amintea despre acele timpuri. A fost o perioadă când pâinea era considerată ceva sfânt.

Despre victimele foamei nu se prea vorbeşte. În ultimii ani s-a început a se vorbi, mai demult nici nu se pomenea. Se vorbeşte prea puţin pentru că mulţi nu ştiu cine este vinovat de declanşarea foamei.

La şcoală majoritatea mergeam desculţ

Grădiniţă nu era când eram mic. Eu am mers la şcoală de şase ani pentru că nu aveam cu cine sta acasă. La fel ca şi toţi copiii, aveam straistă, Abecedarul şi un caiet. Majoritatea mergeam desculţ. Părinţii nu erau în stare să ne asigure strictul necesar pentru că bani în colhoz se dădeau o dată în an. La şcoală nu ne hrăneau.

Toate sărbătorile religioase se sărbătoreau. De Crăciun mergeam cu pluguşorul. Seara flăcăii mergeau cu hăitul. Se organiza jocul.  La Paşte mama îmi cumpăra camaşă şi o pereche de sandale. Mama ne cocea cozonac, vopsea ouă. Lumea se ducea la înviere, ne spălam cu ouă roşii. Colhozul a luat viile oamenilor şi vinul era făcut din zahăr şi drojdie de bere.

AUTOR: Mariana S. Ţăranu, doctor în istorie

 

Top