GÂNDURI PRINTRE… RÂNDURI: Părintele – prietenul copilului. Da sau Ba?

22496904_1422583351171280_1099660743_o-960x435-960x435.jpg

Părintele trebuie să fie în primul rând prietenul copilului – o afirmație foarte des întâlnită. În opinia mea, ea este eronat interpretată. Părintele trebuie să fie mai întâi de toate părinte şi apoi prieten şi afirm aceasta în calitatea mea de părinte a doi copii.

Când vorbim de noțiunea de prieten, trebuie să ținem cont nu de felul în care vedem noi acest lucru, ci în felul în care înțelege un copil de 3-10-15 ani noțiunea de prieten. Un prieten pentru un copil de vârsta menționată înseamnă un prieten sau un coleg de la grădiniță sau de la şcoală, cu care copilul se joacă şi discută de la egal la egal; dacă vrea, se joacă cu el, daca nu, nu; dacă vrea, vorbeşte cu el, dacă nu, nu; el poate oricând sa-şi găsească un alt prieten dacă i-a fost luată o jucărie sau s-a supărat; ei împreună pot oricând pune la cale o şotie, fie fără urmări, fie cu urmări mai periculoase. Spunându-i copilului că eşti prietenul lui, el te percepe ca pe un egal descris mai sus. Or relația părinte – copil nu trebuie să fie una de la egal la egal, ci părintele trebuie să aiba un alt statut în fața copilului. Pot spune cu fermitate că statutul părintelui trebuie să fie chiar superior şi nu-mi este frică să afirm acest lucru. Copilul are nevoie de un părinte care să-i ofere grijă, protecție, să-l ghideze în perioadă de până la maturitate, să-i fie un exemplu copilului, să-i fie mentor.

Să lăsăm copilul să decidă singur. Ce să decidă copilul singur şi când? Când îi aparține copilului decizia si când îi apaține părintelui? La vârsta de până la vreo 15 ani, părintele este acela care trebuie să observe care sunt abilităţile copilului, spre exemplu şi să-l orienteze în domeniile respective. Dacă copilul are înclinații spre creație, părintele trebuie să-i creeze condiții copilului de-a încerca mai multe opțiuni, iar copilul să aleagă care-i este mai potrivită; dacă copilul are înclinații spre stiințele exacte sau sport sau altele – să procedeze la fel. Astfel, când va ajunge copilul la maturitate, desigur că deciziile îi vor aparține, dar acele decizii vor fi rezultatul mediului în care a crescut copilul şi pregătirea pe care a avut-o până la acel moment.

Astfel, în relația părinte-copil, rolurile trebuie sa fie clar definite, în care părintele se poziționează net superior din punctul de vedere al angajamentului, responsabilității, experienței sale în raport cu copilul. Iar copilul trebuie să înteleagă şi să accepte că părintele lui ştie şi poate mai multe decât el şi copilul trebuie să țină cont de ce spune părintele. A nu se confunda cu parentingul autoritar care suprimă personalitatea şi individualitatea copilului. Părintele trebuie să fie ferm, dar nu autoritar, iar individualitatea copilului trebuie stimulată si dezvoltată. Nu este o sarcină uşoară, dar cine a spus că a fi părinte e uşor?!

Din propria experiență:

Cu fiul meu: Pe la 11 ani el a renunțat la o activitate. Eu, deşi am fost împotrivă şi am încercat în tot felul să-l conving să n-o abandoneze, el m-a convins că e decizia lui şi că eu trebuie s-o accept, ceea ce-am şi facut. Când el avea 17 ani, mi-a mărturisit că regretă acea decizie şi mi-a spus că eu ar fi trebuit să fi fost mai fermă în raport cu el atunci şi poate că el n-ar fi abandonat acea activitate.

Cu fiica mea: M-am poziționat în rolul de prietenă a ei şi ea mă aborda corespunzător descrierii de mai sus. Devenise o normă ca ea să mă ignore şi într-o anumită situație eu i-am spus ca eu nu sunt prietena ei, ci sunt mama ei şi că în rolul meu de mamă, eu am obligația s-o învăț că ceea ce făcea ea nu era de bine şi că ea la vârsta ei trebuie să țină cont de ce spun eu, iar când ea va fi mare va putea decide singură ce să facă şi ce nu. I-am spus că noi doua suntem şi prietene, dar mamă sunt în primul rând. Ea a fost extrem de uimită să audă că eu nu sunt prietena ei, aşa percepuse ea atunci, dar după aceasta lucrurile s-au schimbat şi ea a început să mă abordeze în primul rând ca mamă şi apoi ca prietenă.

Țin să menționez că în raport cu ambii copii eu evit sintagma “să asculți de mine”, ci folosesc sintagmele “sa tii cont de spusele mele”, “respect pentru respect”.

Dar voi ce parere aveți? Sunt convinsă că părerile sunt foarte diferite. Recomandări si situații sunt un milion, dar rețete – niciuna.

AUTOR: Ecaterina Meaun

Top