“Istoria Ascunsă”: Pe timpul foametei, președintele organizației de partid din satul Căplani, Egorov și-a făcut din icoane caldarâm până la WC

22550998_1422589864503962_599308491_o-871x540-871x540.jpg

Modalitatea în care locuitorii satului Caplani, raionul Ştefan Vodă au supraviețuit foametei organizate de ocupantul sovietic a constitui subiectul emisiunii “Recurs la Istorie”, moderată de doctorul în istorie, Mariana S. Ţăranu, la postul de radio “Vocea Basarabiei”. Invitatul emisiunii este Petru Bulai, interpret, dirijor de cor, pedagog din satul Calpani, autorul cărții- document “Unul din trei sau Antologia Suferinţelor: amintiri şi nedumeriri”. 

În 1944, părinţii au făcut rezerve de hrană

În 1944 părinţii au făcut rezerve de hrană. Ştiau ce înseamnă sovieticii din anul 1940 şi au ascuns în tranşeea din grădină două butoiaşe cu grăunţe. Mai târziu un butoiaş de grăunţe s-a alterat, iar grăunţele din alt butoiaş le-au adus în casă, dar nu am mai reuşit să  le mănânce.

Bunelul mai avea şi ceva vin. Ei veneau şi spuneau: „Mo; Serghe, pregăteşte o masă azi seară o să venim cu nişte „upolnomocennîe”, adică împuterniciţi de la raion. După ce se îmbătau, începeau a cânta cântece de ale lor şi chiar au încercat să le violeze pe mătuşele mele care erau fete mari.

Ne-au luat tot ce avem în gospodărie

Colectivizarea s-a făcut cu plânsete, au venit și ne-au luat ce mai aveam prin gospodărie: două oițe, cloșca cu pui și o vițică. Ne-au luat și ceea ce mai aveam împrejurul casei: plug, boroană, o mașină de vânturat. Dacă te revoltai, apoi imediat cei de la sovietul sătesc te întrebau: ce vreai să te duci în Siberia? Și tot ai noștri făceau tot. Ai noștri care s-au vândut.

Caldarâm din icoane până la WC

Prin 1955-1956 am intrat în foame morală. În 1956 s-a închis biserica. Președintele organizației de partid din sat Egorov și-a luat acasă icoanele din biserică și a făcut caldarâm până la weceu, vreo 20 de icoane. Prea puține icoane au putut fi salvate.

Mama a dus în Ucraina chiar și îmbrăcămintea noastră

Mama a dus în Ucraina toată zestrea, covoarele chiar şi îmbrămintea noastră, a copiilor, le-a dus în Ucraina transcarpatică zisă Polonia pentru a aduce un pud de cartofi încheţaţi sau o pâine de secară. Mama a mers după pâine de 11 ori. De-regulă se organizau grupuri de săteni şi mergeau toţi împreună. Duceau în Polonia tot ce se putea duce în spate. Mergeau în vagoanele cu cărbuni, acestea deseori erau devastate fie de înfometaţi, fie de oameni cu intenţii rele. Aceştea puneau funii pe vagoane şi dădeau jos ceea ce era pe vagon, fie om sau sac cu merinde.

În 1947 cât pe ce nu m-au mâncat niște vecini

În 1947 cât pe ce era să mă mănânce nişte vecini care erau lihniţi de foame, mămica m-a dus în Bucovina unde am stat o iarnă întreagă. În primăvară după vizita lui Kosyghin pe la şcoli sau pe lângă sovietele săteşti s-au deschis cantine pentru copii. Eu primeau o ceaşcă cu geandră, adică două-trei fasole şi două–trei fire de malai şi astfel m-am salvat. Pâinea luată de la noi a fost dusă la Căuşeni şi depozitată sub cerul liber. Mai târziu aceste grăunţe s-au încins. Grăunţele colectate nu mai erau comestibile, şi, ca să nu fie aruncate, autorităţile sovietice au chemat bieţii înfometaţi şi le repartizau aceste grăunţe. În primăvara anului 1947 majoritatea terenurilor au rămas neînsemânţate. Terenurile au fost prelucrate cu vacile în loc de cai sau boi.

În primăvara lui 1947 toți copiii erau distrofici

Copiii erau toţi distrofici. Şi eu eram distrofic, nu puteam să merg, de aceea mămica mă ducea în braţe deşi aveam deja şase ani. Iniţail pe mine nu m-au înscris în listele alimentare, dar mama s-a adresat cumnatului tatei care era preşedinte de soviet sătesc Ion Slesari şi acesta m-a înscris în liste. După ce primeau porţia, mama mă punea la umbră pe pătură şi aştepta să primească toţi înscriși în liste porţia alimentară şi dacă mai rămânea ceva în cazan primea şi ea ceva de mâncare, iar dacă nu, rămânea, atunci de întorcea flămândă acasă. Oamenii mergeau gârboviţi, sleiţi, îmbrăcaţi în zdrenţe, aproape desculţi, cu ochii în jos, le era ruşine să se uite unul la celălalt din cauza situaţiei în care au ajuns.

Vaca am mâncat-o cu tot cu piele

În iarna lui 1946 noi am mâncat opincile găsite în pod, mâncate de şoareci pe care mama le-a spălat şi le-a fiert, dar asta era cea mai bună mâncare. Mai mâncam şi vrăbii. Oamenii spărgeau pereţii din spatele casei şi scoteau oile sau vaca. La noi vaca a pierit şi am mâncat-o cu tot cu piele, nimic nu aruncam. Vecinii ne-au mâncat câinele. Şobolani şi soareci nu erau prin sate.

La noi altița a stat trei luni

Primul frate a murit Vasilică. Mama era frântă de durere, iar bunica încerca s-o liniştească şi îi spunea să-l hrhrănească şi, astfel, să-l salveze măcar pe unul. Peste două săptămâni a murit și surioara Victorița. Eu am avut norocul să rămân în viaţă.

Altiţele nu se mai luat de la streşina casei. La noi altiţa a sta trei luni: a murit fratele mamei, bunelul, fratele şi surioara mea. Erau dezgropate cadavrele şi mâncaţi oamenii. Oamenii nu aveau putere să sape morminte. Fratele şi sora au fost înmormântaţi la mormântul bunelului Simion. În primăvara lui 1947 s-au organizat detaşamente de oameni care erau în putere şi au săpat gropi comune.

Buruienile ne-au fost hrana noastră

Primăvara au apărut buruienile care ne-au fost hrana noastră: stege, pur, ustiroi sălbatic, floarea de salcâm, mlădiţă de vie, alune de pământ – totul ce era comestibil era mâncat. Oamenii mergeau şi aduceau rădăcine de papură, mai puţin peşte.

Păstrarea memoriei

De câte ori ne așezăm la masă mama își amintea de cei doi copii morți în timpul foamei. La sărbători sau când era ziua de naștere a lui Victoria sau Vasile zicea că iute numai ei nu sunt, noi acum trăim bine, dar… nu suntem toți.  Tot timpul îi scria în Pomelnic.

AUTOR: Mariana S. Ţăranu, doctor în istorie

Top