“Istoria Ascunsă”: Anastasia Ruch-Balanaru – “Siberia nu era baştina numănui, acolo toţi erau deportaţi”

22550998_1422589864503962_599308491_o.jpg

Deportarea părinților, decesul prematur al mamei din cauza condițiilor insuportabile din Siberia, revenirea la baștină și reluarea vieții de la început – este tabloul sumbru care i-a marcat viața Anastasiei Ruch-Blanaru, originară din satul Slobozia Hodorogea, comuna Biești, raionul Orhei. Suferințele care i-au fost cauzate de regimul sovietic, într-o mărturie cutremurătoare în cadrul emisiunii “Recurs la Istorie”, realizată de doctorul în istorie, Mariana S. Ţăranu, la postul de radio “Vocea Basarabiei”.

Anastasia Ruch-Balanaru s-a născut în Siberia, în anul 1950, la 15 februarie. Părinţii erau originari din satul Slobozia Horodişte, raionul Rezina. Tata Ion provenea dintr-o familie de germani, strămoşii căruia au venit în Basarabia aproximativ prin anul 1814, mama Agafia era româncă din Basarabia. Principala ocupaţie familiei era agricultura.

Deportarea în Siberia

În anul 1949 familia Ruch a fost deportată în satul Novoe Ilinca, raionul Habarsk din Siberia. “Periodic din Moldova primeam câte un colet cu fructe uscate şi alte produse. Eu atunci nu puteam deosebi fructele, nici nu ştiam cum arată mărul, perele pentru că nu aveam unde să le văd. Din Siberia în Moldova noi nu trimiteam colete. În schimb scriam scrisori. Îmi amintesc că seara mama şi fraţii buchiseau scrisorile primite din Moldova. Buchiseau deoarece bătrânii scriau în grafie latină, dar părinţii deja foloseau grafia chirilică.”

Viaţa în Siberia

Până părinţii şi-au făcut casă, apoi am trăit într-o baracă îmtreună cu trei sau patru familii. Camera era împărţită cu pături şi fiecare stătea în ungherul lui. În Siberia eu ştiam numai de pădure, de frig şi de lupi. Lupii umblau aşa cum umblă câinii vagabonzi prin sate, umblau nu unul-doi, ei umblau haite întregi, uneori atacau animalele domestice de prin orgăzi.

Hrana

Acolo, în Siberia, nimeni nu creştea legume pentru că nu permitea clima. În Siberia era posibil de crescut doar animale. Mâncam şi animale sălbatice: iepuri, căprioare, cerbi. Cel mai mult mâncam carne de iepuri, dar şi peşte. Şi ciuperci erau multe, dar şi pomuşoare. Mâncam carne multă, lapte şi fel de fel de pomuşoare. Pentru fiecare zi muncă părinţii primeau grâu, mult grâul primeau că nici nu aveam ce face cu dânsul şi chiar îl dădeau şi la animale.

Munca părinţilor

Tata lucra la moară, el a făcut o moară pentru colhoz. Tata lucra mecanic şi era şi responsabil de  tehnica agricolă. Tata lucra împreună cu fraţii, aceştea au absolvit şcoli medii de specialitate. Mama lucra la fabrica de păsări.

Sărbătorile Religioase

Zile de naştere nu sărbătoream, acolo nimeni nu sărbătoreau. Oamenii nu sărbătoreau nici sărbătorile religioase, numai le aminteau. În familie, fraţii mai mari vorbeau de Paşte, de colinde, de urături. Unicele sărbători erau 7 noiembrie şi alte sărbători sovietice care se organizau la şcoală. La anul nou se împodobea bradul.

Înmormântarea decedaţilor

Oamenii se întâlneau numai la înmormântarea celor decedaţi. Eu am fost la foarte multe înmormântări. Din familia noastră nu a decedat nimeni, dar din săteni mulţi s-au prăpădit. Înmormântările se făceau fără preoţi, fără prea multe pomeni. Oamenii erau înmormântaţi în cimitir, la căpul defunctului de punea o cruce din lemn sau din fier, după posibilităţi.

La şcoală fiecare elev îmbrăca ce avea, era formă liberă. În familia noastră sora era croitoreasă şi ne prefăcea hainele, fratele cosea pâsle şi aveam cu ce ne încălţa.

Asiatenţa medicală

În sat era ambulatorie, nu mai ştiu ce calificare aveau medicii: aveau studii superioare sau doar studii medii speciale.  La Barnaul era un spital mai mare. Mama mea era bolnavă oncologic şi o duceau la spitalul din Barnaul.

Pe mine m-aui botezat când am venit în Moldova. Eu aveam atunci opt ani, fratele avea patru. La botezul nostru tot satul era în biserică, oamenilor le era interesant cum se botează un copil mare.

Decesul lui Stalin

Când Stalin a murit unii oameni plângeau, dar alţiii îşi făceau cruce în semn că bine că a murit.   În acea zi fraţii au adus de la şcoală o stofă mare neagră ca să facă din ea panglici mici pentru a fi puse în piept sau la mână în semn de doliu. Toţi deportaţii se împotriveau regimului blestemându-l pe Stalin. Oamenii îşi dădeau seama că toate relele vin de la Stalin. Atunci când se întâlneau, mai ales bărbaţii numai despre aceasta vorbeau. Şi toţi vorbeau în limba rusă. În casă aveam un aparat de radio şi ne informam despre ceea ce se întâmplă în lume. Cel mai mult ne interesa cum va fi timpul, dacă era ger mare, apoi copiii din clasele mai mici nu mergeau la şcoală. La şcoală copiii nu erau hrăniţi.

Revenirea în Moldova

După moartea lui Stalin, în 1955 tata a hotărât ca în Moldova să se întoarcă sora şi un fratele mai mare. Ceilalţi am venit acasă în 1957. Noi ne-am întors în luna mai, iar în ianuarie 1958 mama a decedat. Mama era tare bolnavă oncologic, greu-tare greu am adus-o. Tata s-a străduit să ne aducă pe toţi acasă. Pe mama am înmormântat-o la Slobozia Horodişte, mai târziu acolo l-am înmormântat şi pe tata, şi pe fraţi, pe toţi.

Frigul siberian le-a scurtat şi le-a distrus vieţile la toţi: fraţii mei nu avut condiţii să înveţe la timp, nu şi-au aranjat viaţa, nu mai vorbim de sănătate. Ambii fraţi au murit în jur de 50 de ani.

Anii de şcoală la Slobozia Horodişte

Toate familiile care au fost deportate după moartea lui Stalin au revenit în sat. În Siberia, acasă vorbeam în limba română, dar când ieşeam din casă imediat eram nevoiţi să trecem la limba rusă. Eu puteam citi în limba rusă. Când am venit în Moldova mai bine cunoşteam rusa decât româna. La şcoală mult timp nu înţelegeam ce ne vorbea învăţătoarea.

Învăţătorii ne-au tratat deosebit pe noi, copiii veniţi din Siberia, erau mult mai atenţi, ne acordau mai mult timp. Pe deportaţi toată viaţa i-au marcat această durere

Şi peste ani familiile deportate au menţinut legătirile. Când era hramul sau o altă sărbătoare la noi veneau să ne vizitele cei din satele învecinate şi tata cu mama vitregă se duceau în vizită la ei. Când se întâlneau, la masa de sărbătoare, tot despre Siberia vorbeau, deseori plângeu de chinurile pe care le-au îndurat. Toată viaţa i-au marcat această durere.

“Eu niciodată nu am simpatizat puterea”

Fiind din familie de deportaţi mie nu mi s-a permis niciodată să ies din URSS. Membru de partid nu am fost. Am refuzat deoarece ştiam ce au păţit părinţii mei. Eu niciodată nu am simpatizat puterea. Eu nu vorbeau nimic rău despre dânşii, dar nu i-am simpatizat.

După ce am venit din Siberia mergeam la biserică. Tata învinuia autorităţile locale că i-a întrodus în listă pentru a fi deportaţi. În familie nu vorbeam nimic despre politică, tatei nu-i plăcea acest lucru. El ne spunea să învăţăm ceea ce e scris în carte. În felul acesta ne proteja.

Tata învinuia autorităţile locale că i-a întrodus în listă pentru a fi deportaţi. În timp soarta acestora nu a fost mai deosebită de a altora, nu au devenit mare autorităţi şi ei au decedat aşa cum decedează toată lumea. Tare stimaţi nu au fost niciodată.

P.S.: De 14 ani Anastasia Ruch-Balanaru se judecă cu statul pentru averile bunicilor şi ale părinţilor.

AUTOR: Mariana S. Ţăranu, doctor în istorie

Top