INTERVIU: Natalia GRĂDINARU – “Anul Nou, pe rit vechi, un moment de o sensibilitate rară în care omul avea speranța că viitorul va fi mai bun”

26552866_1571711699572864_182206962_n.jpg

 

Parcurgem o perioadă în care sărbătorile de iarnă devin subiect de discuţii în mai multe cercuri. Despre semnificaţia acestora şi, în special, a sărbătorii Sfântului Vasile vom discuta cu doctorul în istorie Natalia Grădinaru, șefa secției “Probleme generale ale etnografiei” din cadrul Academiei de Științe a Moldovei.

M9: Ce este Anul Nou pe vechi ? Ce semnifică această sărbătoare ?

Natalia Grădinaru: Anul Nou este un moment însemnat și mult așteptat de către oameniii de pretutindeni, marcat de bucurie, optimism, sarbatoare și spectacol. În cultura noastra tradițională acest timp semnifică înnoirea timpului calendaristic. Divinitatea Anului, conform imaginarului popular se naștea, creștea, îmbătrânea și murea împreună cu timpul calendaristic pentru a renaște după 365 de zile. La două săptămâni după petrecerile „oficiale” de Revelion, în noaptea dinspre 13 spre 14 Ianuarie o parte din credincioșii ortodocși din Republica Moldova sărbătoresc Anul Nou pe stil vechi. Decalajul de 13 zile dintre sărbătorile oficiale ale creştinilor ortodocşi şi ale celor de rit vechi a apărut în anul 1924, când unii credincioşi au refuzat să adopte calendarul Gregorian, menţinându-l pe cel Iulian.

M9: Ce semnifică Ajunul Anului Nou ?

Natalia Grădinaru: Ajunul Anului Nou reprezintă un moment tranzitoriu de la Anul vechi la anul Nou, de aceea constituie în imaginarul popular un moment de o deosebită sensiblitate, de cotitură în care omul avea credința și speranța că viitorul va aduce cu sine ceva mai bun, mai îmbelșugat, mai frumos.

M9: Care sunt cele mai semnificative și interesante tradiții și obiceiuri practicate în Ajunul Anului Nou ?

Natalia Grădinaru: Cel mai tipic, mai răspândit, mai frumos și, concomitent, mai complicat fenomen etno-folcloric în Ajunul Anului Nou este Uratul (Hăitul, Plugușorul). Plugușorul își are originea în străvechile obiceiuri agrare și conține o urare de recolte bogate în anul care abia începe. Textul conține o narație privind muncile agricole, recurgând la elemente fabuloase. Începând cu aratul, urmat de semănat, îngrijirea plantelor, recoltat și adusul boabelor în hambare, textul mai redă traiul agricultorilor, zugrăvește chipul țăranului, exprimând idealurile și optimismul acestuia.

M9: În care din satele Moldovei se întâlnește obiceiul Uratului și ce prevede scenariul acestui obicei?

Natalia Grădinaru: Uratul şi Plugușorul există aproape peste tot în satele românești din R. Moldova și constă într-o înscenare simbolică originală a aratului, prezentă în fața casei felicitate cu prilejul sosirii Anului Nou. Obiceiul este întotdeauna însoțit de strigături, pocnete de bici și sunete de clopoței, iar plugul adevărat, tras de boi, a fost înlocuit cu timpul de un plug miniatural, mai ușor de purtat, sau de buhaiul care imită mugetul boilor. Interpreții de bază ai Urăturii tradiționale sunt flăcăii săteni, până la 30 de ani, cetele ajungând până la 20-30 de persoane. În fruntea cetei se afla un căpitan, îmbrăcat în haine militare și cu epoleți împodobiți cu fir aurit.

Plugușorul a continuă să fie practicat până pe la mijlocul secolului al XX-lea, demarând cu pregătirea flăcăilor pentru Uratul de Anul Nou, care se făcea la o casă angajată anume pentru acest scop – hurdughia.

Urătorii mai aveau și o recuizită specifică, obligatorie, printre care un plug, care este dus din casă în casă în Ajun și așezat sub masa rituală în timpul cinstirii cetei de urători. Se credea că, mesenii ce vor ține picioarele pe plug, vor fi păziți de spiritele rele și tari ca fierul în noul an.

Plugul era ornat cu hârtie colorată, panglici, busuioc, iar boii aveau coarnele vopsite în roșu, ori înfășurate cu ață de diferite culori. La coarnele boilor se mai prindeau prosoape, flori și clopoței. Pe corpurile vitelor se făceau diferite desene, iar spinările li se acopereau cucovoare din lână vopsită multicolor. Pe alocuri, era obiceiul ca, înainte de a porni pe la case, grupurile de urători să iasă cu plugurile în câmp. Pe zăpadă sau pe pământ se trăgea câte o brazdă, uneori chiar în curtea casei urate. Alaiurile mergeau mai întâi la primar, pentru a primi învoirea de a merge cu uratul și, mai apoi, pe la casele sătenilor.

M9: Ce ne puteți relata despre teatrul folcloric?

Natalia Grădinaru: Teatrul folcloric este alt obicei important ce ține de Ajunul Anului Nou, fiind specific, mai ales, pentru partea de Nord a Moldovei. Cele mai frecvent întâlnite creații ce fac parte din teatrul folcloric sunt: jocurile ritualice cu măști zoomorfe („Ursul”, „Capra”, „Căluțul” ș.a.) și alaiurile („Nunta țărănească”, „Malanca”). Se mai cântau pe alocuri piese haiducești („Codreanul”, „Arnăuții”) sau piese istorice („Movila lui Burcel”, „Brâncovenii”).

Actanții principali ai teatrului popular erau flăcăii și bărbații tineri, copiii din sate. Ca și la Colindat, Teatrul folcloric de Anul Nou se pregătea cu câteva săptămâni înaintea sărbătorilor de iarnă, în casa unui membrul al cetei. Interpreții își confecționau singuri măștile, costumele și obiectele ritualice.

Cețile începeau a umbla prin sat seara spre Anul Nou, continuând petrecerea toată noaptea. Pentru a juca teatrul la o casă, flăcăii cereau permisiunea gazdei („Primiți Capra?”) și după ce aveau un răspuns pozitiv începeau reprezentanța teatrală în locul permis de gazdă (curte, veranda, „casă mare”).

Prestațiile teatrale cu „Ursul” constau în jocul animalului, dialoguri între Ursar și Moșneag (Boier), urări de bine cu ocazia Anului Nou și hora finală. Se presupune că aceată creație populară este legată de cultul totemic al ursului și a luat naștere încă în civilizația pretracică.

Este semnificativ faptul că în popor exista credința că „jocul Ursului” putea vindeca bolnavii prin intermediul vechiului motiv a „călcatului de către Urs”. Acest motiv consta în adresarea Ursarului către cei prezenți „Poate sufera cineva de șele? Că ursul meu unde calcă nu mai au ce face doctorii”, și în marele privilegiu de a fi calcat pe spate de „ursul vraci” ce cântarea pâna la cateva sute de kilograme. Cine contribuia cu ceva mai multe „parale” primea păr de pe spinarea ursului bun de afumat; grasime de urs bună în durerile de oase și bolile de plămâii.

„Jocul” ursului s-a practicat mai frecvent în Moldova de peste Prut, iar ursarii erau de obicei țigani, care țineau să ofere gazdelor un spectacol ce impresiona prin măiestria cu care era dresat ursul. Astăzi „dansul ursului” este înlocuit cu dansul omului, costumat într-o blana de urs împodobită cu clopoței, iar oamenii continua să creadă în puterea vindecătoare și aducătoare de noroc și prosperitate a acestui joc.

M9: Ce presupune mersul cu Capra ?

Natalia Grădinaru: Funcția inițială magică a „Caprei” consta în influența pozitivă asupra vânatului, care apoi, în societatea de agricultori, a căpătat rol fertiliztor. Spectacolul „Capra” conține de regulă câteva elemente componente: masca de capră, narațiunea și ritualul actanțial (prezentarea măștii, „moartea” (împușcarea, îmbolnăvirea), „vânzarea„ și „învierea”(vindecarea, cumpărarea) animalului. La finele ritualului se rostesc urări de bine gazdei cu ocazia Anului Nou. Capra rămâne până astăzi cel mai răspândit și variat dintre jocurile zoomorfe, având în trecut o influență puternică asupra scenariului tuturor jocurilor cu măști (căluțul, ursul, cerbul, berbecul, cocostârcul), care reproduc, în general, aceeași acțiune fertilizatoare.

M9: Ce tipuri de teatrul popular se mai practică astăzi ?

Natalia Grădinaru: Spectacolul popular sub formă de „Nunta țărănească” este o altă forma a teatrului popular, care s-a atestat în raioanele Ungheni și Glodeni. Ceremonialul debutează cu refuzul formal al primarului de a permite o nuntă țărănească. Astfel, însoțit de Arnăuți și Harap, primarul intenționează să stopeze nunta, dar este arestat de către haiduci. Nunta continue să se desfășoare, mimând chiar desfășurarea unor ritualuri de nuntă. Din această suită fac parte: mirele, mireasa, vornicelul, druștele, muzicanții, vânătorii, ciobanul, primarul, arnăuții, gospodarul, haiducii, Jianu, nuntașii, măscăricii, Harapul.

Un alt obicei este Malanca. Scenariul Mălăncii include urături tradiţionale, dansuri ritmice, glume, urări specifice sărbătorilor de iarnă. Malanca este dedicată fetelor mari, iar cetele ce o însoţesc se deosebesc şi prin costumaţia pe care şi-o confecţionează. Suita care însoțește Malanca constă din o Babă și un Moșneag. Moșneagul cu gheb și fuior în loc de barbă, poartă pe față o masca dintr-o pânză unsă cu cărbuni, cu dinți rari de sâmburi de bostan. Baba, din contra, gătită ca o fată tânără, foarte rușinoasă. De obicei, ei purtau un hârb cu funingine și dacă nu era curată casa în care intrau, murdăreau pe toți cei prezenți. Se mai apucau de măturat și spălat, ținând să producă mult râs și să spuie o mulțime de adevăruri despre cei din casă. Moșneagul se mai sfădește cu Baba, sau o drăgostește, cerând să i se dea pentru ea ceva din casă.

Piesele haiducești au la baza sa relatări despre puterile miraculoase ale haiducilor, văzuți în tradiția populară ca luptători pentru dreptatea socială. Ele conțineau următoarele scene: voincii codrilor în așteptarea conducătorului lor, sosirea acestuia, apariția poterașilor, disputa, legarea în lanțuri a comandantului, punerea la cale a eliberării lui, veselia cu ocazia eliberării lui.

Principala între piesele populare istorice este „Brâncovenii”, practicată în Moldova și nordul Bucovinii sub formă de povestire în versuri. Alte forme ale umblatului pe la case în seara și noaptea Ajunului de Anul Nou au fost: cu muzica, cu pleasul (la ucrainenii din Republica Moldova), cu colacii, cu Vasilica (Câșlița-Prut, Cahul), cu Vergelul ș.a. În afara de frumoasele obiceiuri de a umbla cu Uratul și Teatrul popular mai existau în satele noastre un șir întreg de credințe, superstiții și ritualuri, care se țineau, respectau și practicau în Ajun sau în prima zi a Anului Nou.

Strigatul peste sat era unul din ceremonialele nocturne ale cetelor de feciori pentru „judecarea” publică a oamenilor ce au încălcat regulile comunității. Urcați cât mai sus (pe dealuri, movile, copaci sau acoperișuri), feciorii strigau și criticau în versuri fetele bătrâne, flăcăii tomnatici, femeile care fac farmece și descântece, leneșii, hoții sau bețivii. Acest dialog este așteptat de întreaga comunitate, încheindu-se cu formula „Cele rele să se spele, cele bune să se adune!”

M9: Ce credințe și superstiții au existat în legătură cu această sărbătoare ?

Natalia Grădinaru: În Ajunul Anului Nou se credea că se deschid cerurile, și rugăciunile oamenilor sunt ascultate și îndeplinite. Tot în această seară se credea că animalele vorbesc cu glas omenesc, iar în depărtări se văd flăcări ale unor potențiale comori. În această seară se mai îndătina a face calendarul de ceapă, pentru a afla cum va fi fiecare lună a anului, dar și vrăji și practice magice de aflare oa ursitului.

M9: Ce obiceiuri și tradiții se practicau în ziua de Anul Nou ?

Natalia Grădinaru: În această zi se țin variate tradiții populare, unele repetându-le pe cele de la sărbătorile precedente (Sf. Andrei, Ajunul Crăciunului, Ajunul Anului Nou): observarea semnelor pribind timpul în viitor, credința în primul vizitator al casei, slujbe în biserici, interdicția muncilor importante, masa ritualică, jocul satului, cumpănii, credințe și practice magice. Obiceiurile simbolico-magice „Semănatul” și „Sorcova” sunt practicate în dimineața acestei zile, imediat după slujba religioasă. Aceste obiceiuri au origini precreștine, având funcția de urare a binelui.

M9: Ce simbolizează aceste obiceiuri ?

Natalia Grădinaru: Semănatul are un pronunțat caracter agrar, simbolizând semănatul diferitor culturi și este perceput ca o continuare a Hăitului din seara Ajunului de Anul Nou. Interpreții principali ai semănatului sunt copiii, care imitând semănatul plugarilor, aruncă prin casa gazdă grâu, porumb sau orez și rostesc urări specifice de roadă bogată, vite bune, pace, sănătate, fericire. Gazda îi mulțumește cu nuci, mere, bomboane sau bani. După plecarea lor, gospodinele adună semințele și le duc în grajdul vitelor, pentru a fi sănătoase peste an.

Sorcova ține din timpurile când oamenii credeau în forța magică a plantelor verzi și a cuvântului. Potrivit credinței în magia contactului, ramura verde, prin atingerea cu ea a oamenilor și animalelor, le transmite calitățile ei (fecunditate, tărie, frumusețe). Sorcova este întîlnită în diferite raioane a RM, dar este specific pentru sudul țării. În această zonă – Semănatul – ca regulă, lipsește. Se spune că aceia care nu primesc copii care umblă cu semănatul sau sorcova vor avea necazuri și sărăcie în anul ce vine.

M9: Vă mulţumesc pentru toate detaliile oferite despre semnificaţia sărbătorilor de iarnă.

Natalia Grădinaru: Să aveţi parte de un an plin de realizări.

***Interviu realizat de doctorul în istorie, Mariana S. Țăranu pentru moldova9.com

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Top