“Istoria Ascunsă”: Supravieţuirea în deportare, şcoala în Siberia şi Scrisoare către Stalin. Documente INEDITE care relevă starea de atunci

22550998_1422589864503962_599308491_o-871x540-871x540.jpg

Deportări, foamete, revenirea din Siberia şi încadrarea în realităţile sovietice – constituie subiectul emisiunii “Recurs la istorie” de la postul de radio “Vocea Basarabiei”. Invitată fiind Valeria Florea-Dacal, absolventa Facultăţii de Filologie a USM, autoarea volumelor de proză: Brad frumos cu amintiri (2003), Desertul amar (2005), Antisomn (2005), Iertare în stare de ploaie (2006), Arde gheaţa de pe gură (2009), Femeia de la picioarele bărbatului meu (2010), A fi şi a iubi (2012).

 „Siberia mă îngroapă”

În iunie 1941 mama mea Parascovia Şatcavca-Florea din localitatea Chiperceni, raionul Orhei se afla în vacanţă la familia Barbărăşie, mătuşa Aniuta era absolventă a Şcolii Eparhiale din Chişinău, iar soţul ei era director de şcoală în satul Hârtopul Mic, raionul Criuleni. În iunie 1941 această familie, împreună cu mama mea şi bunica ei, pe care toţi o numeau neneaca au fost ridicaţi cum se spunea pe atunci, adică au fost deportaţi. Din casă au fost arestaţi tanti Ana (Macrinici din părinţi, originară din satul Bieşti), soţul ei Vasile Barbăroşie originar din Hârtopul Mic. Acestei familii le-au fost incriminat faptul că au avut intenţie să plece peste Prut în acele trei zile când mai mulţi basarabeni s-au refugiat. În acea noapte de iunie 1941 din casă au fost luat soţii Barbăroşie, mama mea care absolvise clasa a cincea şi cu bătrâna care venise în ospeţie. Tot atunci  au fost despărţiţi de moşul Vasile pe care nu l-au mai văzut nici o dată. Mătuşa Ana a venit din Siberia în anul 1956 şi toată viaţa l-a căutat pe Vasile al ei, dar… fără nici un rezultat.

Supravieţuirea în deportare

Ajunşi în Siberia, mai întâi au locuit într-un bordei şi deoarece nu avea haine în primul an mama nu a mers la şcoală. Acolo, în Siberia, tanti, neneaca şi mama aveau doar o pereche de încălţăminte şi mama nu avea ce încălţa ca să iasă din casă. Mătuşa Ana şi neneaca au fost trimise la o fabrică de prelucrare a peştelui. Acesta era un lucru foarte greu deoarece nu aveau echipament: nici mănuşi şi nici cizme speciale. Femeile siberiene le spuneau că peste timp tare o să le mai doară mâinele, pentru că sarea aceasta de la peşte tare doare. Şi aşa şi a fost. Pe mama mai târziu a durut-o şi mâinile şi picioarele…

Când mama a împlinit 14 ani a fost trimisă şi ea la prelucrat peştele. Până atunci ea nu primea tain alimentar, tain primeau doar cei care lucrau. Mai mult, mama nici nu figura în listele celor deportaţi. De la fabrică când plecau acasă deportaţii nu aveau dreptul să ia acasă nimic, nici un peşte, la ieşire erau verificaţi riguros. Pentru a o salva pe mama mea neneaca a găsit o soluţie. Ea lega de talia sa un cordon, cordon punea două sfori de care lega un peşte care se spânzura între picioarele ei. Neneaca îmbrăca două fuste largi şi când trecea o pipăiau doar prin părţi şi aşa reuşea ea să îi aducă mamei câte un peşte în fiecare seară.

Mai târziu mama lucra cu ziua la localnici, la scos cartofi. Pentru munca ei era remunerată cu câte un cartof pentru o căldare scoasă.

Şcoala în Siberia

În toamna anului 1942-1943 mama a mers la şcoală. Avea 12 ani. Şcoala nu era în cătunul în care locuiau. Şi prin pădure, pe schiuri trebuia să ajungă la şcoală. Iniţial mama nu avea schiuri, dar oamenii i-au dat nişte schiuri mari şi grele şi dacă cădeai, apoi era o adevărată problemă să te ridici. În scurt timp a reuşit să înveţe limba rusă.  Scrisori acasă scria pe coajă de copac.

Scrisoare lui Stalin

Unul din cadrele didactice din Siberia era o doamnă deportată din Cernăuţi care se numea  Valeria Carlovna. Cunoscând soarta mamei învăţătoarea i-a scris o scrisoare lui Stalin în care se descria istoria mamei, accentuând că a fost  deportată fără părinţi. Răspunsul a venit la începutul anuilui 1947. După ce Valeria Carlovna a expediat scrisoarea cei de la NKVD i-au arestat pe ambii părinţi ai mamei, i-au dus la NKVD-ul din Orhei. Acolo ei stăteau în camere diferite şi noaptea erau cercetaţi paralel cum de a ajuns fiica lor în Siberia, poate nu e fiica lor. În cele din urmă i-a venit răspuns la scrisoare în care se menţiona că a fost graţiată.

Neneaca de două ori fuge din Siberia

Neneaca, această bătrână de 70 de ani, de două ori a fugit din Siberia, în ambele cazuri a venit acasă, la fiica ei. Prima dată a stat ascunsă o lună, dar a doua oară a fost arestată de cum a intrat pe poartă. Neneaca deseori spunea că ruşii i-au dat voie să vină, dar moldovenii au dus-o înapoi.

„Mai bine nu te întorceai că la noi e foamete mare”

Când au eliberat-o pe mama, pentru drum, la insistenţa neneacăi au fost adunaţi mai mulţi cârmoji (pesmeţi). Despre aceştea, mai târziu, mama îşi amintea că la Orhei a lins ultimul cârmoj. Drumul spre casă a durat mai mult de o lună. Când a intrat în sat, primul om pe care l-a întâlnit a fost tatăl ei, care nu a recunoscut-o. La poartă a întâmpinat-o mama care i-a spus: „Mai bine nu te întorceai că la noi e foamete mare”.

Studiile la Şcoala Pedagogică

În toamnă mama s-a înscris la Şcoala Pedagogică din Orhei, acolo elevilor li se elibera bursă. Zilnic primea tainul alimentar şi îşi cumpăra câte o îngheţată şi aceasta era hrana zilnică – pâine cu îngheţată. Oamenii în jurul ei mureau ca muştele, dar, ea având experienţa Siberiei când mâncau şi smoala de la copaci, putea lupta cu foamea.

Copiii erau obişnuiţi cu moartea…

Despre foamete mama îşi amintea: „În perioada foamei copiii veneau la şcoală doar pentru bucata cea de pâine ce li se cuvenea ca elevi. Când tăiam pâinea ceea eu pentru elevi eram ca un Dumnezeu sau Maica Domnului care prin bucata ceea de pâine le dădeau viaţă. Era un cântar cu care cântăream fiecare bucăţică, copiii se uitau foarte atent ca nu cumva la cineva să fie mai mult. Fărâmiturile care rămâneau eu le dădeam tot copiilor.

La recreaţie pe mulţi îi scoteam în braţe şi îi puneam la soare lângă şcoală. Copiii stăteau aşa cum stau bătrânii sub gard şi doar picurau la soare. Din zi în zi deveneau mai puţini şi ea îi întreba unde le este colegul, la care copiii răspundeau: „A murit…” Şi aşa răspundeau prozaic, tot ca bătrânii, care parca spun: „Acela a murit…, pentru că e bătrân…”. Copiii erau obişnuiţi cu moartea, pe ei nu-i mai clintea nimic. Mureau aşa ca muştele. Eu aveam impresia că toţi o să moară şi o să rămân doar eu în viaţă, pentru că am lecţia Siberiei şi ştiam cum să supravieţuiesc.

„Siberia mă îngroapă”

Ultimele cuvinte din viaţa mamei au fost: „Siberia mă îngroapă”. Dar, de fapt acesta a fost un genocid, inclusiv, a generaţiilor următoare. În cazul mamei, apoi primul el copil, un băieţel s-a născut cu o patologie cardiacă şi a trăit doar un an. Când eu m-am născut mama era tare fericită că sunt sănătoasă, după care s-a născut sora care toată viaţa a fost necăjită şi bolnăvicioasă. Mama ne spunea parcă scuzându-se că nu a putut să ne dea sănătate pentru că nici ea nu a avut-o.

Păstrarea memoriei în perioada sovietică

În familie nu se vorbea despre deportări, se prefera să se taca, era o temă taby. Şi doar uneori, cu vreo ocazie, mai spune câte ceva, dar, doar crâmpee. Spre exemplu, o dată am văzut o cicatrice pe degetul mamei şi am întrebat-o ce înseamnă aceasta. La care mama mi-a spus că atunci când tăia copacii cu beschia şi-a tăiat degetul.

La nivel de autorităţi – predomină ideea precum că ar trebui să uităm de cea ce a fost…

Doamna Vera Stratulat şi-a pus în gând şi şi-a realizat gândul de a face un monument dedicat copiilor care au decedat în timpul foametei – victime ale canibalismului în satul Voroteţ un sătuc mic care face parte din comuna Chiperceni. Atunci, în perioada foametei organizate dna Vera Stratulat era cadru didactic, iar mai târziu s-a angajat educatoare la grădiniţa din localitate. Pe monumentul – este o cruce pe care e scris numele a şase sau opt copii care au fost victime ale canibalismului – monument l-a ridicat cu banii din pensia sa. Acest monument se află în curtea bisericii şi a cimitirului din satul Voroteţ. Acum dna Vera Stratulat este în etate şi îi este greu să se deplasese. Tocmai de aceea a discutat cu doamna directoare a şcolii din localitate ca să îngrijească monumentul, iar doamna directoare a reacţionat aşa precum că deja ar trebui să uităm despre acele evenimente să nu mai răscolim trecutul să nu atâţăm spiritele şi de ce să zădărâm iarăşi. Doamna s-a adresat primarului care a susţinut-o.

Mai multe detalii aflaţi în cadrul emisiunii “Recurs la Istorie” de la “Vocea Basarabiei” sau pe voceabasarabiei.md.

 

 

 

 

Top