“Istoria Ascunsă”: Viaţa cotidiană a basarabenilor în primii ani postbelici

22550998_1422589864503962_599308491_o.jpg

Viaţa cotidiană a basarabenilor în primii ani postbelici: evacuarea populaţiei din zona operaţiillor militare, foametea organizată şi colectivizarea forţată. Este subiectul destul de sensibil abordat în cadrul emisiunii “Recurs la Istorie” moderată de doctorul în istorie Mariana S. Ţăranu. Invitată fiind Ecaterina Ciobanu, care s-a născut în anul 1941 în satul Olăneşti, rainul Ştefan Vodă, şi a absolvit facultatea de drept a USM.

Evacuarea populaţiei din sat

În 1945 în sat a venit un ordin ca toţi locuitorii să se evacuieze în satul vecin care era peste deal deoarece prin satele de pe malul Nistrului trebuia să treacă frontul. Se auzeau deja şi nişte bubuituri de peste Nistru. Noi cu mama am încărcat mai multe bunuri în căruţă şi ne-am pornit la deal. Când am ieşit din sat în întâmpinarea noastră au trecut foarte multe avioane, erau la o înălţime mică şi se auzea un zgomit asurzitor. Imediat s-au auzit multe bubuituri, oamenii s-au oprit, s-au uitat spre sat şi au văzut multe rotocoale de fum, de fapt ardeau casele noastre. Femeile au început a boci, fiecare bănuind ca a fost ditrusă şi casa lor. Nimeni nu mai puteau să se întoarcă înapoi pentru că trebuia să treacă armata şi era periculos. A doua zi dimineaţa mama a luat căruţa şi s-a dus în sat. În scurt timp s-a întors plângând pentru că a ars casa noastră, dar şi căsuţa mică din faţa casei – căsoaia. Când ne-am întors nu aveam unde locuit, în aceeaşi situaţie erau şi vecinii şi rudele.

Foametea oganizată

În 1946 a fost secetă, dar oamenii ar fi supravieţuit pentru că fiecare avea între şase şi zece desetine de pământ şi podurile erau pline cu grăunţe – oamenii aveau rezerve. Dar Puterea sovietică a dat ordin ca oamenii să dea la stat tot ce aveau, inclusiv rezervele. Pe nimeni nu ia interesat situaţia oamenilor.

Oamenii erau nevoiţi să ascundă tot ce aveau. Metoda principală de a ascunde, de altfel aşa am procedat şi noi, era de a săpa o groapă lângă casă în care puneau doi–trei saci cu făină sau cu ce aveau, acopereau groapa, dar dacă funcţionarii aflau, apoi ei luau rezervele. Oamenii erau ameninţaţi cu pedeapsa: fie trimiterea în Gulag sau că vor fi judecaţi. Părinţii au acoperit groapa cu ciocleji.

La alte familii activiştii săteşti veneau cu nişte suliţi şi dacă vedeau că e săpat, apoi controlau până găseau rezervele ascunse.

În 1947 nimeni nu mai aveau rezerve. Oamenii duceau covoare în Ucraina de Vest. Şi tata a dus nişte covoare şi a adus acasă un sac cu cartofi. Când a ajuns acasă era foarte-foarte trist, după ce a intrat în casă cartofii s-au dezgheţat şi a început a curge apa dintrânşii. Dar noi am mâncat aşa deoarece altă ieşire din situaţie nu era.

În perioada foametei eu am ajuns la starea de distrofie. Îmi amintesc cum stăteam culcată în pat. La noi în casă a venit părintele de la Biserică împreună cu doi însoţitori. Părintele m-a întrebat cum mă numesc şi eu nu aveam putere să răspund, a înţeles că sunt în stare gravă şi mi-a lăsat câţiva pesmeţi. Aşa m-am salvat.

Într-o zi m-am, apropiat de poartă şi auzeam cum ţipă fetiţele vecinilor noştri, deja ştiam că mama şi tata lor au decedat. Fetiţele răcâneau în gura mare: „Vrem mâncare! Vrem mâncare! Vrem mâncare!” Mulţi copiii au murit.

Satele erau pustii

În satul Olăneşti nu a fost deschisă cantină alimentară.

Pentru a suravieţui oamenii mergeau la râu şi scoteau scoici din Nistru pe care le mâncau. Mulţi s-au salvat, inclusiv şi noi, mâncând miez de ciocleji, făceam turte.

Deportările

Într-o dimineaţa mama m-a trezit cu bocetele ei, spunea că mătuşa Dochia cu familia au fost deportaţi în Siberia. Când s-a luminat am mers la casa acestora. Uşa era deschisă. Din casă a ieşit o doamnă care vorbea ruşeşte şi a început a striga la mine. Îmi zicea să mă duc de acolo. Deja casa era ocupată. Când s-au întors povesteau prin ce chinuri au trecut. Doamna Dochia povestea şi plângea. Casa nu le-au mai întors-o.

Colectivizarea

Imediat după deportări s-a început colectivizarea. Nouă statul ne-a confiscat pământul de la deal, via, livezile. O dată m-am dus la livada noastră şi mâncam nişte pere, dar m-a văzut paznicul şi a strigat la mine: „Gata, nu mai sunt ale voastre, să nu mai vii de aici”. Paznicul era un consătean. Tata a mai dat la colhoz şi căruţa, şi caii. Ambii părinţi au fost împuşi să se înscrie în colhoz.

Mai multe detalii, găsiţi pe voceabsarabiei.md.

AUTOR: Mariana S. Ţăranu, doctor în istorie

 

 

Top