GÂNDURI PRINTRE… RÂNDURI! În afara zonei permise

121-4.jpg

Stateam sub o umbrelă pe plajă. Nu aveam chef să intru în apă. Stațiunea la care eram avea un baraj de rupere a valurilor, astfel, se crease un colț protejat de valuri, unde puteai să înoți liniștit, inclusiv copiii, în timp ce chiar pe plaja de pe partea opusă a acelui baraj înotul nu era recomandat în acea zi, fiind înălțat stegulețul roșu-galben.

Priveam și mă gândeam că e frumos și bine că cei de la stațiune au grijă de clienții lor și le crează condiții de securitate, dar îmi lipsea jocul acela în  valuri, cumva era prea plictisitor. La câțiva metri de mine erau două familii de norvegieni. Ei, bărbații, fie erau frați, fie prieteni, fie dintr-un domeniu comun de activitate, fiind niște bărbați bine făcuți, frumoși, de aceeași înălțime, cu corpurile tatuate.

Soțiile lor erau și ele frumoase și tatuate și, deși, nu erau 90-60-90, aceasta nu le împiedica să fie frumoase și femininte, având forme voluptoase, dar armonios conturate, având unul din cupluri doi copii și altul, trei. Ei, iată că acei doi bărbați intrară în mare și înotară dincolo (pe laterală) de indicatorele ce delimitau zona permisă înotului, respectiv, acolo unde erau și valurile și puțin mai adânc, decât în zona permisă, dar nu mai adânc decât până la gât. Se aruncau în valuri, înotau, țipându-și plăcerea, dar o făceau frumos și în limitele decenței. Salvamarul, fiind un om nu chiar tânăr, a început să se agite, a urcat pe scărișoara pe care o avea acolo, dar … nici măcar un țuruiac nu avea să semnalizeze cumva să fie auzit. Și-a făcut vânt, și-a luat bărcuța cu vâsle, a înotat cu înverșunare până aproape de acei doi bărbați și a făcut cale întoarsă fără să le spună nimic, dar fiind încă agitat, dădea telefoane, spunând ceva cuiva și cred că primea indicații ce să facă.

Urmăream această scenă și la un moment dat observ că toată lumea de pe plajă, de pe baraj, din mare stătea ca pinguinii regali, toți – cu fața spre acei doi bărbați, fiind curioși ce va urma. Privind spre zona delimitată ca fiind admisă înotului, la oamenii care erau în acel moment în apă,  mi s-a părut atât de plictisitoare și chiar claustrofobică. Trebuie să recunosc că-i priveam cu o ușoară invidie pe acei doi bărbați, că ei au avut curajul să treacă linia admisă, au mers acolo unde, poate, existau și riscuri, dar și plăcerea pe care o primeau nu se compara cu rutina și monotonia din zona admisă. Îmi venise în minte imaginea – Uite așa e și în viață. Ni se crează anumite zone, unde ni se spune că acolo ne este bine și confortabil și nu avem voie să trecem dincolo, că dincolo e rău și e periculos. Odată ce ți-ai permis să treci dincolo, toată lumea e cu ochii pe tine, cineva te judecă, cineva te invidiază, cineva te adimiră, dar sigur, ești altfel. Ce le păsa lor, acelor doi bărbați,  că toată lumea îi privea, îi judeca, îi admira, îi vorbea sau  că pe salvamar îl treceau rândurile de sudori ?! Ei își trăiau plăcerea. S-au bălăcit în valuri vreo jumătate de oră și au revenit pe plajă.

Da, pentru a trece peste liniile admise, trebuie să știi să-ți estimezi și forțele, să știi să înoți și să înfrunți valurile la propriu și la figurat.  Dar câtă lume este care știe, poate, are, dar numai curaj nu are de a fi altfel.

AUTOR: Ecaterina Meaun

Top