GÂNDURI PRINTRE… RÂNDURI! Coșmaruri

20120734_1280423532056318_982982619_n.jpg

Fetița mea a avut coșmaruri timp de trei ani, din ziua în care a dormit pentru prima dată în casa mea. Primii aproape doi ani se trezea în fiecare dimineață plângând. De fapt, nu se trezea, ci începea să plângă în somn. Era un plâns răvășitor, de care, poate l-ați avut și voi vreodată în somn, când plângi în disperare și nu te poți trezi. Plângea și o chema pe mama….”mama, mama, vreau la mama mea….”! (Atunci căutam s-o liniștesc, trebuia să fiu tare, nu-mi permiteam să fiu slabă și să plâng și eu în rând cu ea, dar acum…scriind aceste rânduri, m-au copleșit emoțiile…)

Deși ea niciodată nu mi-a vorbit de femeia care a născut-o (nu zicem mama care a născut-o, pentru că doar actul nașterii n-o face pe o femeie să să numească mamă), nu mi-a spus niciodată că ar vrea s-o vadă, zicându-mi din prima ”mami”, nu știu pe care mamă, totuși, o chema în visul ei… O luam în brațe, îi zicem că mami e lângă ea, că mami o iubește, o sărutam și mă străduiam s-o trezesc din somn, dar tot procesul acesta dura 15-20 min. până se trezea.

A avut mereu un somn ușor ”iepurește”, știa ce visează și povestea cu amănuntul. Avea vise urâte de tot, încât mă înfiorau și pe mine, dar mite pe ea atât de mică, iar visele erau nici pe departe de vârsta ei… Preponderent erau despre teama că va fi părăsită, fie că s-a rătăcit, fie că eu am plecat la altă casă… Mă simțeam vinovată, mă gândeam că poate eu ceva nu așa fac, sentimentul acesta de vinovăție mă chinuia permanent, dar încetul cu încetul ne-am isprăvit ambele. A trebuit timp și răbdare. Căutam mereu soluții și desigur că soluțiile le căutam pentru mine, ce-aș putea eu să fac. În țara noastră, părinții adoptatori sunt lăsați 100 % să de descurce singuri, statul ți-a pus copilul în brațe și descurcă-te cum știi.

Când zic că adopția mi-a schimbat viața, nu sunt doar cuvinte. Mi-a schimbat modul de a gândi, mi-am activat toate resursele interioare pentru a mă isprăvi, trecând printr-un proces de transformare, care să mă facă să privesc lumea prin intermediul inimii, fără să-mi fie frică să spun lucrurilor pe nume.

Și iată că soluția coșmarurilor a venit într-o dimineață în timp ce luam dejunul. Era sâmbătă, nu ne grăbeam nicăieri. Andreea îmi povestea iarăși coșmarul pe care-l avusese noaptea trecută, dar deja fără să plângă, ci așa ca o constatare. Deja devenise mai rare și nu se mai trezea plângând, decât doar uneori. Eu i-am zis să nu se gândească la lucruri rele și coșmarurile vor fugi de la ea. Ea mi-a răspuns cu o calmitate uimitoare: Eu nu mă gândesc, dar ele singure vin. Și în acel moment, mi-am amintit de copilăria mea, că am avut și eu unele coșmaruri, fiind legate de ”cel rău”, adică de dracul, fiindu-mi frică de el, așa cum îl percepeam eu la vârsta mea și pe care l-am visat de câteva ori cum mă apuca de picioare și mă învârtea…mă trezeam într-o frică de moarte… Amintindu-mi de acel vis, i-am spus: Știi, eu când eram mică, tot am avut coșmaruri. Daaaaa???- întrebase ea extrem de uimită, chiar ai avut și tu coșmaruri? Da, am zis, am avut și eu coșmaruri. Și cum au trecut?- întrebase ea. Așa simplu, am răspuns eu, am crescut și ele au dispărut. Înseamnă că și la mine vor dispărea? Da, și la tine vor dispărea.

A doua zi fetița mea, care de obicei se trezea la ora 5.30-6.00, a dormit până la ora 9.00, s-a trezit liniștită și de atunci au dispărut coșmarurile.

Pentru ea a contat că chiar și eu care sunt atât de mare, în viziunea ei, atât de puternică, care știu și pot totul, eu tot am fost mică, eu tot am fost slabă, eu tot am avut coșmaruri. Descoperind întâmplător această tehnică, dacă pot s-o numesc așa, am început s-o folosesc și în alte cazuri, spre exemplu, atunci când se lovește, eu îi spun că și eu când eram de vârsta ei, la fel am căzut și la fel m-am lovit și ei deodată i se face bine, căci știe că totul va trece, așa cum mi-a trecut și mie.

AUTOR: Ecaterina Meaun

Top